Iluzii și (in)certitudini

Întotdeauna am recunoscut faptul că pe vremea când eram mai tânăr eram de o naivitate vecină cu prostia. Așa eram de prost încât aproape consideram naivitatea drept o virtute. Bine, nici acuma nu-s mai breaz. Doar că încep parcă să văd altfel lumea, țara și orașul în care trăiesc. Și nu pentru că ar trebui să-mi schimb ochelarii. De pildă, când eram mai tânăr nu credeam că există politicieni rău intenționați, ci doar, eventual, nepricepuți. Credeam că democrația înseamnă realmente că puterea e în mâna poporului care-și deleagă reprezentanții în instituțiile statului și că și democrația aclimatizată în România va ajunge să dea roade bune într-un final, doar că trebuia să ne (re)obișnuim cu ea, că Justiția este într-adevăr o putere în stat, neaservită politic, și că face dreptate indiferent de statulul social al părților etc. Multe bazaconii mai credeam eu pe vremuri. Acum, după o trezire bruscă la realitate, încă cu ochii cârpiți după „somnul rațiunii”, am căzut în extrema cealaltă.
Am ajuns să văd democrația, ca de altfel orice altă orânduire politică, drept o formă de jaf legalizată și legiferată a celor care dețin politic și financiar frâiele puterii în contra avuției publice și private. Istoria a demonstrat că se poate trăi cu asta. La urma urmelor oamenii s-au furat unii pe alții și și-au dat în cap unii altora încă de la Cain și Abel încoace, și se fură într-un fel sau altul peste tot în lume, chiar și în cele mai „tradiționale” democrații. Însă la noi jaful e la drumul mare și în văzul lumii. Adică, furați, bă, fire-ați ai dracu’ de nesătui și sta-v-ar în gât! Furați, dacă la altceva nu vă pricepeți! Da’ faceți-o, vorba aia, mai cu simț de răspundere și mai cu fereală, ce naiba!
Desigur, poporul, „deținătorul puterii” într-o democrație, dacă ar fi deranjat de tupeul bandiților, ar putea încerca să schimbe această stare de lucruri având la îndemână instrumentul votului sau protestele de masă. Însă în primul rând cine mai crede că poporul „deține puterea” într-o democrație, mai ales în cea românească, e mai pro... mai naiv decât am fost eu. În al doilea rând, prin vot, pe oricine-ai pune în locul ălora pe care i-ai dat jos, te vor trage în piept cam la fel, dar poate că mai subtil. În al treilea rând istoria ne-a învățat că singurul lucru care scoate gloata în stradă este foamea. Dacă marea majoritate a oamenilor care formează poporul are ce băga sub nas, îl cam doare la bască cine-l conduce și cine și cum îl fură. Marile răscoale și revoluții din istorie au drept cauză comună foamea gloatei. Cel mai recent și proxim exemplu este, hm, Revoluția din ’89. Dacă bătrânu’ Ceaușescu nu punea poporul la regim poate mai trăia și acum (chiar dacă nu ca șef de stat, că nu permitea evoluția noii ordini mondiale), cu o pensie frumușică de la buget, cu gardă de la SPP, și putea să-și revendice și palatele și vilele risipite prin țară. De aceste mișcări ale maselor s-au folosit cei care au pus în practică, experimental sau nu, diverse forme de guvernământ. Unii au fost mânați de intenții nobile, de pildă cei ce s-au folosit de mișcările maselor de la Revoluția franceză, dar deraiajele ideologice au condus la o serie de tragedii care au culminat cu un nou regim absolutist, al lui Napoleon, dar mai pe placul poporului. Alții s-au folosit de foamea gloatei doar pentru a ajunge la putere ca apoi să subjuge poporul poate mai rău decât au făcut-o înaintașii... Și așa mai departe. Ideea e că dacă se găsesc fraieri care să lupte pe căi „democratice” pentru „binele obștesc, pentru dreptate, pentru libertate” și alte iluzii d-astea, în timp ce poporul este ocupat cu rosul osciorului aruncat în scârbă de cei de la putere, o să cam ia țeapă pentru că puțini o să le bage în seamă eforturile chiar dacă ajung să fie martirizați.
În ce privește „omul politic” român, el se conduce în relația cu alegătorii după principiul lansat de alt „mare caracter” istoric de pe la noi: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu pre voi. Și dacă voi nu mă iubiți, eu vă iubesc pre voi. Și de mi se va scula, pre mulți am să vă regulez și eu!”
Tot ce poți face în aceste condiții ca „luptător pentru dreptate, bine oștesc, bla-bla-bla...” este să-i înjuri în speranța că mai au o brumă de bun simț și măcar roșesc la auzul imprecațiilor. Însă înainte de a înjura asigură-te că ești cu impozitele și taxele la zi...

Adrian Diță