Perioada de dinaintea campaniei electorale pentru alegerile uninominale se poate descrie ca un soi de „mercato” din fotbal, când echipele sunt primenite înaintea începerii unui nou campionat. La fel și înaintea campaniei electorale: s-au făcut transferuri de la un partid la altul a candidaților care s-au dovedit „eficienți”, nu neapărat în activitatea parlamentară, cât mai ales în strângerea de voturi; s-au făcut achiziții ale unor personaje din mediul de afaceri dar și din showbiz care ar avea „potențial”, tot în strângerea de voturi. Pentru că pe nici un șef de partid nu interesează dacă cei împinși înainte au sau nu capacitatea de a reprezenta așa cum se cuvine în Parlament pe cei care i-au votat. Aceștia trebuie să joace așa cum le ordonă antrenorul (șeful de partid) și să strângă suficient de multe puncte (voturi) pentru a accede în faza superioară a competiției (adică în Parlament). Unde, la fel, vor juca după indicațiile șefului de partid și a cercurilor de interese care se află în spatele acestora și care, prin banii lor, i-au ajutat să ajungă acolo. Ca în orice competiție de pe la noi, se fac și blaturi și se „trântesc” rezultate, de cele mai multe ori în defavoarea alegătorilor.
Anul acesta, fiind vorba de alegeri uninominale, se tot bate monedă pe faptul că acestea vor duce la primenirea clasei politice pentru că acum vor fi votați oamenii, iar nu partidul. O iluzie deșartă. Acești așa-ziși „oameni noi” care se pregătesc să intre în Parlament n-au stat cu mâinile în sân în ultimii ani, ci au fost bine antrenați cât au fost pe băncile de rezerve ale partidelor, reprezentând eșalonul doi, cei care vor duce mai departe politica partidului, spre același țel, dar cu mijloace diferite și eventual mai subtile. Deși par mai tentante, promisiunile pe care aceștia ni le fac în această campanie electorală n-au valoare mai mare decât cele ce ne-au fost făcute în campaniile electorale anterioare. Nici măcar prin faptul că de-acum ai reprezentantul tău pe care poți să-l iei la întrebări dacă nu și-a îndeplinit acele promisiuni. O să-ți răspundă: „păi, știți, eu am vrut, dar nu m-au lăsat adversarii care s-au dovedit a fi mai puternici decât m-am așteptat” și alte bla-bla-uri de-astea, pentru că întotdeauna celălalt este de vină. Și astfel, ca și până acum, el o să rămână cu mandatul iar alegătorul cu promisiunile.
Și apropo de promisiuni, eu am impresia că acești candidați care ne îmbie cu promisiuni despre care orice prost își dă seama că sunt fără acoperire după experiența celor 20 de ani de democrație Made in Romania, chiar cred cu toată ființa lor că ceea ce spun și fac este nu numai adevărat, ci și extrem de benefic pentru comunitate. Altfel nu-mi explic convingerea și nonșalanța, contagioasă pentru cei nevaccinați împotriva minciunilor, cu care le debitează și lipsa de modestie cu care se auto-declară salvatori și ocrotitori ai bunăstării comunității. Ori sunt niște (infr)actori super-talentați care aspiră la Oscarul din politică care ar fi un mandat de parlamentar, ca apoi să fie loviți de amnezia post-electorală, boală incurabilă dar nu și mortală din păcate. Ca apoi să-i vezi pe la televizor lăcrimând pe umărul electoratului că ce grea e viața de parlamentar și cum trebuie ei să împace și capra (cercurile de interese) și varza (poporul), de când îi auzi te-apucă sila. Păi, băi, candidatule, dacă e așa de grea politica, de dracu’ te mai bagi? Ai zice că pomana electorală ar trebui să fie oferită după campanie de către cei care au obținut mandatul, ca să poți vărsa o picătură de vin în memoria candidatului și să suspini: „Săracul! A fost un candidat tare cumsecade! Să-i fie somnul ușor în Parlament și să-l ierte electoratul pentru toate tâmpeniile!”
Adrian Diță
