În urmă cu vreo 10 ani un politician adevărat, poate ultimul, Nicolae Cerveni, a spus un lucru care la acea vreme m-a șocat. Nu pot să-l citez decât din memorie pentru că n-am mai găsit declarația aceea nicăieri. Deci Cerveni a spus ceva de genul: votul universal e o imensă tâmpenie pentru că prin intermediul acestuia ajung la putere indivizi la fel de pricepuți în manipularea maselor pe cât sunt de pricepuți în a-și atinge propriile interese prin orice mijloace. Prin scrutinul universal, votul a o mie de oameni cu discernământ, care știu să-i „citească” pe cei care candidează și știu să-l aleagă pe cel „valabil”, inclusiv pentru marea masă, este anulat de votul a un milion de proști (sau inconștienți, ca să fiu mai politicos) ușor de manipulat, chiar și numai prin vorbe, nu numai prin pomeni electorale. La acea vreme am considerat această afirmație ca profund nedemocratică. Între timp Nicolae Cerveni a trecut la cele veșnice, dar cuvintele lui s-au adeverit. De fapt au fost adevărate tot timpul, doar că am refuzat să văd acest lucru orbit fiind de falsa „strălucire” a democrației, o orâduire la fel de falimentară precum cele anterioare. Deși principiile ei sunt OK, omul în general, și românul în special, încă nu e copt pentru a „beneficia” de democrație.
În România, urmarea scrutinului universal a fost pătrunderea în politică a tot felul de impostori, ipocriți, incapabili și infractori, care au erodat până la eliminare, încrederea populației în politicieni. O zicală spune că cel mai înțelept cedează, sau, cum e tradusă într-o lege al lui Murphy: Nu te contrazice niciodată cu un prost pentru că riști să nu se mai facă diferența dintre tine și el. Așa că cei mai înțelepți s-au retras, nu numai din politica mioritică, ci și din patria mumă, lăsând loculul lichelelelor. Acum este cam târziu pentru meritocrație întrucât în tot acest timp profitorii votului universal și-au făcut deja o masă de manevră în vreme ce elitele s-au retras scârbite pe fondul lehamitei naționale.
În Sighișoara sunt o grămadă de probleme care își așteaptă, de prea mult timp deja, rezolvarea. Și aici mă refer în special la cele de natură socială cum ar fi problema locuințelor devenită foarte acută între timp, sau de natură economică, mai ales în contextul crizei economice care deja a lovit dramatic și industria orașului. Ca să nu mai vorbim de problemele de mediu sau de protejare și conservare a sitului UNESCO de care ar fi trebuit să avem grijă. Însă Sighișoara a fost, cum se spune în romanele de amor, sedusă și abandonată, rămând doar cu declarațiile de dragoste libidinoase făcute de cei ce, în calitate de miniștri și/ parlamentari, ne-au călcat orașul. Cea mai mare parte a acestor probleme ar fi putut fi rezolvate în acești 19 ani de „democrație” dacă exista un minim interes și o minimă competență din partea celor trimiși în Parlament să ofere cadrul legislativ clar și la obiect. Pentru că, cel puțin în ultimii ani, nu s-a mai putut invoca lipsa banilor, ci doar incapacitatea de a fi atrași și cheltuiți gospodărește. În schimb însă aceste probleme s-au cronicizat pe fondul disputelor politice puerile, a incapacității guvernanților de a controla ceea ce se întâmplă în instituțiile statului în vreme ce așa-numiții „băieți deștepți” profită de cecitatea Justiției și de legile, de cele mai multe ori stupide, absurde și imposibil de respectat fără a încălca alte legi, cu care parlamentarii au „înzestrat-o”.
Spuneam după alegerile de acum 4 ani, plin de speranță, că de-acum gata: românii nu mai pot și nu mai trebuie să sufere alte dezamăgiri, că s-a terminat cu scuzele penibile și cu invocarea „grelei moșteniri” și alte texte de-astea de adormit vigilența electoratului, că de-acum trimișii în Parlament, indiferent de culoarea politică, musai să pună osul la treabă împreună pentru a scoate țara din marasm, fie el economic, social, moral, politic. Uite că m-am înșelat: s-a demostrat științific, dacă vreți, că românii pot fi și mai dezamăgiți de clasa politică decât au fost în urmă cu 4 ani. De fapt nu mai e vorba de dezamăgire, ci de cel mai vizibil dezgust care pe foarte mulți alegători îi va ține acasă în duminica alegerilor. Și nu cred că electoratul român este din cale afară de pretențios. Din contră, în acești 19 ani a dat dovadă de o indulgență care i-a adus numai deservicii. Astfel că acum, în pragul aniversării a 90 de ani de la Marea Unire, românii par a fi mai dezbinați decât oricând. Însă dezbinarea e între alegători pe de o parte, și clasa politică pe de cealaltă parte. Lehamitea e prea mare după principiul „Ia, mai dă-i în mă-sa și pe ășția! Noi ne vedem de ale noastre, ei să-și vadă de furtișagul lor cum or ști!” iar cei vinovați nu dau semne că se simt responsabili pentru această situație.
Cei care după 30 noiembrie vor ajunge în Parlament vor trebui să demonstreze că chiar vor să-i reprezinte pe români acolo, că chiar lucrează pentru ei și, mai ales, că chiar sunt în stare s-o facă așa cum se cuvine. Pentru că altfel, nu știu ce ar putea urma după dezgust...
Adrian Diță
