Moto: „Nu de muncă îi e frică românului, ci de inutilitatea ei...”
Am vrut să-l numesc „Jurnal de căpșunar”. Însă nu mai e jurnal pentru că, potrivit DEXonline, „jurnal” reprezintă printre altele „însemnări zilnice ale cuiva despre anumite evenimente legate, de obicei, de viața sa”, ori eu îl scriu abia acum, după ce experiența pe anul ăsta s-a încheiat. Iar „căpșunar” am fost doar în măsura în care acest termen îi denumește pe toți cei care pleacă, definitiv sau temporar, pentru a-și rupe spinările muncind pe bani ceva mai mulți decât ar fi câștigat pe piciorul de plai și în gura de Rai care este țărișoara noastră, pe feluritele plantații occidentale, fie ele de căpșuni, castraveți, măsline, portocale, sparanghel, struguri, mere etc. Iar eu, dacă am lucrat în livezile de meri ale ținutului Altes Land din nordul Germaniei, n-aș putea spune c-am fost „merar” pentru că sună ca dracu’. Am fost mai degrabă un fel de „Strâmbă-lemne” când îi tundeam pomii „Unchiașului” (o să aflați mai încolo cine-i „Unchiașu’”), sau un „Sfarmă-mere” când sortam și ambalam fructele în hala de procesare...
Anul acesta a fost a treia oară când „sărăcia și nevoile și neamul”, cele atât de strașnic apărate de Mircea cel Bătrân încât dăinuie și azi, m-au împins să lucrez în livezile „Unchiașului” din comuna Jork, la vreo 30 de kilometri sud de Hamburg, în inima ținutului Altes Land din Saxonia Inferioară sau Niedersachsen, cum îi ziceau ei pe-acolo. În primul an am (era să zic „am stat”) muncit p-acolo doar vreo 6 săptămâni, anul trecut am sărit la 11 săptămâni, iar anul acesta 10 săptămâni. Și am făcut cam de toate: de la tuns/ras/frezat pomii, fie ei meri, peri, pruni sau cireși, la sortat mere, săpat șanțuri pentru irigații, plantat pomi, plantat stâlpi, întins sârmă și fel de fel de alte activități necesare pentru înființarea, întreținerea sau desființarea unei livezi. Despre toate acestea o să vă povestesc în următoarele 3-4 numere, în parte și pentru că am primit o sarcină de serviciu în acest sens până când mă pun la zi(d) cu „actualitatea sighișoreană” astfel încât să mă pot ocupa de săptămâna viitoare și de alte subiecte, mult mai arzătoare.
Drumurile noastre toate, poate...
Orice călătorie începe cu un prim pas. Așa se zice în reclama la o celebră băutură spirtoasă. În secolul nostru e preferabil să ai și niște drumuri pe care să poți călători ca lumea și să ajungi întreg și cât mai repede la destinație. Eu nu țin neapărat să ajung foarte repede la destinație pentru că îmi place călătoria... Călătoria eu o asemăn uneori cu viața: punctul de plecare e nașterea, iar destinația e moartea. Deci „călătoria” în cazul ăsta e bine să fie cât mai lungă și mai plăcută dacă se poate. Sau, ca să nu cădem în amărăciune, călătoria e ca și sexul: începe cu preludiul, iar destinația e orgasmul. Deci e bine ca amândoi partenerii (sau câți or fi, că am înțeles că mai nou se „călătorește” în grup) să ajungă domol și în același timp la „destinație”... Ptiu, drace! Da’ ce-mi veni cu comparațiile astea...
Ideea era că mă bucur de orice călătorie, deci și de cea pe care am făcut-o către Germania mai ales că, spre deosebire de anii trecuți când am călătorit cu autocarul, anul acesta am mers cu mașina. Șofer și proprietar al mașinii, o „Nubiră” combi din 1999, este unchiul meu (nici o legătură cu „Unchiașu’”) cu care de altfel am și muncit împreună în Germania în toate cele 3 „ieșiri la livadă”. Ca să scurtăm drumul, nu atât din rațiuni de timp, cât mai ales de cost al conbustibilului, am setat navigatorul să ne facă traseul către Germania prin Ungaria, Slovacia și Cehia. Astfel am scurtat drumul cu vreo 300 de kilometri, deci, pe lângă că am economisit niște bani, am redus și din emisiile de bioxid de carbon...
Plecarea ne-am fost întârziată cu 2 săptămâni din cauza iernii grele din toată Europa. Astfel că nici la livadă nu se puteau începe lucrări. Începusem să-mi fac griji că nu mai plecăm și ticluiam planuri de rezervă pentru a ieși din impasul financiar în care începeam să mă afund, când am primit telefonul mult-așteptat că putem să ne prezentăm la muncă, chiar dacă vremea încă nu era tocmai favorabilă pentru munci agricole în aer liber. Am încărcat urgent mașina cu bagajele necesare deja făcute, cu multe haine groase, știind cam ce ne așteaptă pe-acolo din experiența anilor trecuți, și la mijlocul lui februarie într-o noapte de vineri am pornit la drum pentru ca duminica să fim la destinație iar lunea să începem munca. Cu voia Domnului și cu ajutorul autostrăzilor ungurești, slovace, cehești și germane am ajuns la destinație la timp, fără să ne grăbim foarte tare...
Cum era de așteptat, cel mai mult ne-au dat de furcă drumurile noastre toate. Cei 300 și ceva de kilometri dintre Sighișoara și Vama Borș i-am făcut în mai mult de 6 ore în condiții de trafic redus, fiind noapte. Nici celebra autostradă Bechtel nu ne-a ajutat să scoatem un timp mai bun, chiar dacă cei 50 de kilometri ai acesteia i-am parcurs în aproximativ 20 de minute cu o viteză medie de 130 km/oră și am ocolit Clujul. Însă am pierdut timp până să urcăm pe autostradă pentru că cei vreo 3 kilometri de drum de la E 60, prin Turda, până la autostradă sunt plini de gropi din-ălea de intri cu totul în ele. Iar despre autostradă, ce să zic? Arată bine după câte am putut să văd prin noapte. Poți să mergi lejer cu 150 km/oră sau chiar mai mult dacă te ține mașina. Dacă era măcar jumate gata, adică cam cât trebuia să fie dat în folosință până în 2010 de când s-a demarat proiectul, scoteam lejer 4 ore până la graniță. Amuzant a fost că după ce am intrat pe autostradă, navigatorul a luat-o razna. Nu putea desluși unde se află pentru că hărțile ce le avea în memorie nu știau de existența autostrăzii Transilvania și tot la 2 minute spunea „Recalculez”. De altfel pe tot parcursul traseului prin România, navigatorul mai mult ne-a încurcat decât ne-a ajutat pentru că oriunde ne aflam tot încerca să ne scoată pe drumul către Vama Nădlac.
... Poate drumurile lor...
După ce am făcut un ultim plin la o benzinărie din Borș și am scăpat de ultimii lei cumpărându-ne cafea, suc și gumă de mestecat, am trecut granița în Ungaria fără ca cineva să se mai obosească să ne caute la buletine. Ne-au făcut doar semn să trecem. Drumul prin Ungaria a fost lipsit de peripeții. Am făcut o pauză de somn de vreo 3 ore într-o parcare de pe autostradă, apoi dimineața la ora 5 am descins în Budapesta înghețată și aproape pustie la ora aceea și apoi drum întins către granița cu Slovacia.
Chiar înainte de granița cu Slovacia, am ieșit de pe autostradă și am intrat pe un drum național destul de înzăpezit pentru că viscolea. Înainte de a pleca din Sighișoara cineva ne spunea să n-o luăm prin Slovacia și Cehia că n-au drumuri bune. Eu am zis că n-au cum să fie mai proaste ca în România. Și nu m-am înșelat. Chiar dacă erau porțiuni de drum pe care năvălise zăpada, aceasta nu ne-a pus prea mari probleme, iar gropi în drum n-am prea văzut pe-acolo. Nici nu ne-am dat seama când am trecut din Ungaria în Slovacia. Doar am observat la un moment dat că localitățile prin care treceam aveau denumiri cu rezonanțe slave. Așa că în primul oraș întâlnit ne-am oprit la o benzinărie să alimentăm pentru că în Slovacia circulă euro. Se pare că prin zona respectivă nu treceau prea mulți străini, în afară de vecinii unguri, pentru că nimeni nu cunoștea o altă limbă în afară de slovacă sau maghiară și ne-a fost destul de greu să ne înțelegem cu vânzătorii. Și când am cerut cafea și bere cehească (pentru mine) a trebuit să-i arătăm vânzătoarei pe meniu ce anume dorim. Până la Bratislava am mers tot pe drumul ăla național, apoi din Bratislava până hăt, în Cehia, dincolo de Praga, numai pe autostradă. Ce îmi pare rău e că atât la dus cât și la întoarcere am trecut prin Praga doar noaptea și n-am putut să văd mare lucru din unul din cele mai frumoase, dacă nu chiar cel mai frumos oraș al Europei. Luminile orașului se vedeau de la zeci de kilometri distanță și cu cât te apropiai, cu atât farmecul sporea. Chiar și în lumina artificială ce se reflecta feeric în Vâltava Praga își păstrează vraja de oraș în care trecutul, prezentul și viitorul se împletesc într-o armonie perfectă. O comoară de oraș, ce mai? Și e numai ce am văzut din goana mașinii.
Nici când am trecut din Cehia în Germania nu ne-am dat seama imediat. Am văzut doar în treacăt o tăbliță albastră cu stele Uniunii Europene pe care scria „Willkomen In Bundesrepublik Deutschland!”. Dar cum autostrada părea a fi mai bună decât cea de dinainte de Praga, credeam că deja eram de mult în Germania. În fine, drumul prin Germania a fost aproape plictisitor. După o masă copioasă la un restaurant de pe autostradă, care ne-a costat cam vreo 8 euro de căciulă, am dormit bine cam 6 ore în mașină cu motorul pornit ca să avem căldură (cum făceau de altfel și alți participanți la trafic ce n-aveau bani de hotel) și apoi am pornit din nou la drum trecând pe lângă Dresda și Leipzig. De data asta navigatorul nu ne-a mai băgat prin orașe și practic tot drumul prin Germania, până la vreo 20 de kilometri de destinație, l-am făcut numai pe autostradă. Apoi, încet-încet, au început să apară locuri familiare nouă, din anii trecuți, pentru ca în final, în jurul orei 4 după-masa, duminica, să ajungem în fața casei „Unchiașului”...
(Va urma)
Sursa: Jurnalul Sighisoara Reporter (Adrian Diță)
