Unde-am rămas numărul trecut? A, da! Deci, duminica în jurul orei 4 după-masa ne-am înființat în fața casei „Unchiașului” din comuna (Gemeinde) Jork, județul (Landkreis) Stade, landul Saxonia Inferioară (Niedersachsen). „Unchiașul” este un numele de cod al fermierului proprietar al livezilor în care am lucrat. Cât am muncit acolo foloseam un limbaj codificat întrucât erau destule cuvinte pe care le înțelegeau și ne-vorbitorii de limba română și de multe ori nu voiam să ne facem înțeleși, mai ales când vorbeam, bârfeam sau înjuram colegii de muncă turci sau polonezi de față cu ei... Dar despre asta, ceva mai încolo.
Casa căreia îi spuneam „Acasă”
„Unchiașul” nu se aștepta să apărem așa devreme, mai ales după ce anul trecut l-am trezit la 1 noaptea să vină să ne ia din autogara din Hamburg pentru că autocarul avusese întârziere. Prin urmare a fost plăcut surprins mai ales că eram cu mașina. A chemat-o pe „Mătușica”, soția lui, care ne-a făcut pe loc actele de care aveam nevoie pentru a munci legal la livadă. Apoi ne-a spus să ne suim în mașină și să ne ținem după mașina lui. Am rămas puțin surprinși pentru că ne așteptam să locuim la fermă în containere, ca în anii precedenți, unde erau condiții destul de bune... dacă ți le făceai. Pentru că la venire totdeauna găseam o mizerie și o dezordine de nedescris lăsată în urmă de muncitorii care au fost la cules în toamnă. Cam cum lăsau studenții prin căminele de pe plaiurile noastre. În schimb anul acesta „Unchiașul” ne-a condus în satul Ladekop, la 4 kilometri de ferma din Jork. Acolo a oprit în curtea unei case drăguțe care, se pare, îi aparținea, în fața căreia era parcată o mașină cu număr de... Mureș. „Unchiașul” ne-a poftit înăuntru unde ne-a făcut cunoștință cu cei patru colegi de apartament și de muncă, o fată și trei băieți, care erau... sighișoreni și care se aflau acolo de la începutul anului. Pe unul dintre ei îl cunoșteam pentru că mi-a fost coleg pe când lucram la Cesiro.
În această casă drăguță și încăpătoare am fost găzduiți pe tot timpul șederii noastre în Germania. După ce „Unchiașul” a plecat, sighișorenii noștri ne-au prezentat casa care avea 4 dormitoare din care 3 la mansardă, un birou folosit ca dormitor, o cameră de zi imensă, o bucătărie mare dotată complet, holuri, 2 camere de baie, o baie de serviciu folosită ca uscător de rufe, terasă acoperită afară, gazon... Casa însă era goală. Adică în afară de mobilierul de bucătărie și ceva dulapuri în dormitoarele de la mansardă, alt mobilier nu exista. Colegii noștri, fiind anunțați ca venim, ne-au adus 2 paturi de la containere. Restul mobilierului de care aveam nevoie, mese, scaune etc., ni le-am adus tot de la containere zilele următoare. Tot ei ne-au explicat că au fost mutați în această casă cu o zi în urmă pentru că până atunci locuiseră în casa vecină, care aparținea tot „Unchiașului”, înghesuiți toți patru într-o singură cameră pentru că în celelalte locuiau colegii turci. Însă înainte de a fi mutați în casă cu turcii, sighișorenii locuiseră câteva săptămâni la containere până când au apărut probleme cu istalațiile sanitare și de apă care înghețau frecvent din cauza temperaturilor foarte scăzute din această iarnă. Știind că mai vin doi români „Unchiașul” a decis să-i mute pe sighișoreni în casa cea mare care stătea goală. Aceștia au avut oarece îndoieli pentru că, fiind o casă mai încăpătoare și mai arătoasă, dotată cu tot ce trebuie, cel puțin la bucătărie și în camerele de baie, se gândeau că și contribuția pentru cazare ar fi mai mare. Însă „Unchiașul” i-a asigurat că nu vor plăti mai mult decât scrie în contract pentru cazare, adică 2 euro/zi. Singura condiție pe care a pus-o „Unchiașul” a fost păstrarea unei curățenii exemplare. Lucru de altfel normal. Păi nu e super? Să locuiești într-o casă frumoasă și încăpătoare, asemeni neamțului din clasa mijlocie, și să plătești o chirie de aproximativ 60 de euro pe lună de persoană în care erau incluse și cheltuielile cu consumul de apă, energie electrică și gaze (avea o centrală termică imensă și încălzire prin pardoseală). Nici acasă în România nu am parte de astfel de condiții. Mă și gândeam că, uite, în vreme ce Guvernul României își bate joc de mine personal în special și de populație în general, un neamț care abia dacă mă cunoaște, mă găzduiește în casa lui cu numai 2 euro pe zi. E drept că stăteam câte doi în cameră însă camerele erau mai mult decât încăpătoare și le foloseam doar pentru dormit pentru că majoritatea timpului, mă refer la timpul liber, îl petreceam mai mult în bucătărie, fie gătind, fie... socializând cu ceilalți sighișoreni.
Colegii și numele lor cod
Desigur, faptul că locuiam la patru kilometri de ferma în care lucram a ridicat unele probleme, cum ar fi faptul că trebuia să ne trezim dimineața oleacă mai devreme și să folosim mașina pentru a ajunge la fermă. Asta însemna să alimentăm o dată la două săptămâni cu câte 10 euro de căciulă. Ceilalți sighișoreni s-au scos mai ieftin pentru că erau patru „contribuabili” iar mașina lor era pe motorină.
În afară de cei patru sighișoreni, Erszi, Dani, Csabi și Atti (Salutare, kollegen! Ce mai faceți?), mai aveam vreo 6 colegi turci și 2 polonezi rezidenți în Germania cărora de la 1 martie li s-au adăugat încă 4 sezonieri „abonați” la livada „Unchiașului” de ani buni de zile și care au fost cazați în camerele rămase libere din casa în care locuiam. Pe unii dintre colegii de muncă îi cunoșteam din anii precedenți. Așa cum spuneam mai la deal, cam la toți le-am dat porecle pentru a nu-și da seama când vorbeam despre ei întrucât dacă-și auzeau numele sau naționalitatea în conversațiile dintre români, imediat deveneau atenți și ne întrebau că ce-am zis? Astfel, pe turci îi numeam „tuciurii” iar polonezilor, nu știu de ce, le spuneam „moldoveni”.
Dintre turci îi aveam colegi pe Sulfi căruia îi spuneam „Țiganu’” sau „Dințosu’” pentru că era mai... brunet decât ceilați turci și avea o dantură destul de haotică; mai era Sidek căruia îi spuneam „Știrbu’” pentru că anul trecut avea niște dinți lipsă pe care între timp i-a înlocuit, sau „Pletosu’” pentru că într- o vreme purta părul lung. Îl mai aveam pe Ahmet – „Mustăciosu’”, fiică-sa Michelle care era poreclită „Adormita” sau „Amețita” pentru că se mișca în reluare, soțul ei Arun sau Aron (n-am înțeles niciodată care era numele lui corect) căruia îi spuneam „Chioru’” sau „Ochiosu’” deși n-avea nici o problemă de ordin oftalmologic, ci doar ochii bine conturați și o privire pătrunzătoare. Lui Emin, cel care răspundea de hala de procesat mere, nu i-am dat nici o poreclă pentru că în general era băiat bun și nu prea aveam de ce să-l bârfim. Desigur, și cu ceilalți turcii ne înțelegeam destul de bine. Problema lor era că le plăcea să facă pe șefii, mai ales cu noii veniți, și de multe ori se băgau peste deciziile lui Emin și mai mult ne încurcau și-atunci să vezi înjurături și „vorbe de dulce” în limba maternă la adresa „Mustăciosului”, „Ochiosului” sau „Amețitei”.
Dintre polaci îi aveam colegi pe Arthur „Chiștocu’” pentru că era mic de statură și un bețivan și jumătate, omul de bază al „Unchiașului”, cel care știa să folosească toate tractoarele și utilajele de la fermă; maistrul Filip „Ochelaristu’”, băiat educat, cu studii de agronomie, vorbitor de limba germană la perfecție, iubitor de jazz și blues fără însă a cunoaște și limba engleză. De la 1 martie au apărut și Mirek „Chelu’”, o huidumă de om la vreo 35 de ani, cam aiurit de felulul lui, ca să nu zic chiar prost; Roman căruia îi spuneam „Surdu’” pentru că purta un aparat auditiv, avea vreo 56 de ani și de 20 de ani venea la muncă la livada „Unchiașului”, om cumsecade, liniștit și cam retras; Lech, altul căruia îi spuneam „Mustăciosu’” care trăgea la măsea cât toți polonezii la un loc dar nu se prea vedea că e beat... poate și din cauză că tot timpul arăta ca și cum era mangă, însă altfel era și el de treabă, și fratele său Andreas „Îngerașu’”. Porecla celui din urmă are o „etimologie” interesantă. În urmă cu doi ani colegii săi polonezi îl strigau Andrzje care este de altfel numele său polonez. Însă din cauza pronunției imposibile noi înțelegeam „Angi” și așa îl strigam și noi, și din „Angi” a devenit „Îngerașu’” de la „angel”... Însă nu era nici pe departe un îngeraș, ci un bătrân de vreo 52 de ani băgăcios, sfătos și șmecher, care una spunea și alta făcea.
În ce privește numele noastre, uneori colegii ne-vorbitori de limba română aveau dificultăți în a le reține sau a le pronunța corect. Astfel mie mi se spunea uneori Andiri sau chiar Darian; unchiului meu, Ion, toată lumea îi spunea John, doar „Unchiașul” îl striga Ion cu accentul pe prima vocală; pe Atti îl strigau Otto, iar numele lui Csabi nici unul dintre ne-vorbitorii de limba română nu știau cum să-l pronunțe ceea ce ne amuza copios.
Însă despre interacțiunea cu ceilați colegi și muncile ce le-am prestat pe-acolo, citiți în numărul următor.
(Va urma)
Sursa: Jurnalul Sighisoara Reporter (Adrian Diță)
