Povesteam în numărul trecut de casa din Ladekop, aflată la 4 kilometri de ferma din Jork la care ne prezentam la muncă în fiecare dimineață. În săptămânile din luna februarie programul de lucru începea la ora 7.30 pentru că abia atunci se lumina de ziuă. Asta însemna că ne trezeam cam la ora 6.15 pentru „ritualul” de dimineață și băutul cafelei iar pe la 7.15 ne suiam în mașină și porneam către fermă unde trebuia să ajungem cu minim 5 minute înainte de începerea programului de lucru propriu-zis. După ce ne strângeam toți lucrătorii în hala fermei, apărea „Unchiașul” și ne împărțea pe fiecare pe unde era nevoie. Deobicei turcii munceau aproape toți exclusiv în hală la sortat și ambalat mere. Abia prin aprilie unii mai erau scoși în livadă. În hală, pe lângă turci, mai lucrau și patru nemțoaice, trei din ele cu jumătăate de normă. Polonezii lucrau exclusiv la livadă... S-a întâmplat de vreo 2 ori ca și ei să fie reținuți în hală când erau comenzi urgente de livrat sau vremea prea rea pentru a lucra în aer liber. Se vedea clar că nu le place deloc în hală. În schimb noi, sighiorenii, eram foarte adaptabili: cu excepția lui Erszi care lucra numai în hală, bărbații erau buni peste tot.
De la sortat și ambalat mere...
Programul de lucru se încheia de cele mai multe ori la ora 6 după-masa, dar se întâmpla câteodată să facem și ore suplimentare, până la 7.30 și de vreo 2 ori până la 9 seara sau chiar 10. Bineînțeles că aveam și pauze: prima era de la 9 la 9.15, pauza pentru micul-dejun - „Fruhstuck”; a doua de la 12 la 13, pauza de prânz – „Mittag” de o oră, și a treia de la 15 la 15.15, pauza de cafea – „Kaffe”. Faptul că eram cazați la 4 kilometri de fermă a mai ridicat o problemă: în anii precedenți când eram cazați în containerele din spatele halei de procesare, hrana pentru masa de prânz o aveam la frigider în containerul în care era amenajată bucătăria, astfel că mergeam acolo, o încălzeam și mâncam. Acum, pentru că la prânz eram obișnuiți să mâncăm hrană caldă, găteam cu o seară înainte pentru 2 zile, puneam în caserolă cât ne trebuia, luam și farfurii și tacâmuri, puneam totul în mașină iar la prânz o încălzeam tot pe micul aragaz din containerul-bucătărie din spatele halei, doar că acum, continerele nefiind locuite, cam sufeream de frig cât luam pauza de masă, cel puțin în lunile februarie și martie.
Având acest program: de la ora 7.30 (sau de la 7 începând cu 1 martie) la ora 6 după-masa, reieșea că în general lucram în jur de 9 ore jumate sau 10 ore pe zi dacă nu socotim pauzele. Muncile pe care le prestam nu erau din cale afară de dificile. Adică erau și zile când „băgam ca eroii”, cum se zice, dar și zile în care trăgeam de timp sau „trăgeam mâța de coadă” pentru că sarcinile primite erau destul de simple și nu voiam să le terminăm înainte de sfârșitul programului de lucru.
Când lucram în hală la sortat și ambalat mere, timpul parcă se scurgea mai greu pentru că făceam tot timpul cam același lucru. Merele veneau în box-paleți de câte vreo 300 de kile care erau scufundate într-un bazin cu apă al mașinii de sortat, astfel fructele ieșeau la suprafață și veneau pe bandă. Un lucrător marca merele stricate cu o „baghetă magică” iar acestea mergeau direct într-un box-palet de la capătul celălalt al mașinii de sortat. Cele nemarcate veneau pe diverse mărimi pe benzile de sortare de unde noi le luam, le verificam din nou pentru că scăpau multe mere stricate nemarcate, și le ambalam fie în cutii de câte 9 kilograme, fie în lăzi de plastic de 8 kilograme, sau în lăzi cu alveole de câte 6,5 kilograme, sau diverse alte ambalaje, după cum solicita clientul. Clientul strategic al „Unchiașului” se pare că era lanțul de hyper-market-uri Edeka, dar avea și alți clienți mari precum Netto, sau mulți clienți mici precum „aprozarele” de cartier de prin diverse orașe din nordul Germaniei. Ne și întrebam dacă retail-erii de la ei îs la fel de scârboși ca cei de la noi... Pentru clienții mari trebuia să lucrăm cu foarte mare atenție și să nu ne scape în cutii sau lăzi nici un măr stricat sau „defect” pentru că s-a întâmplat de vreo 2 ori ca ăia să trimită câte un transport de mere înapoi la re-sortat pentru că găseau câteva mere stricate. Și-atunci ieșea cu scandal. „Unchiașul” țipa la turcul care răspundea de activitatea din hală, iar turcii toți săreau cu gura pe noi că se ne uităm bine la mere înainte de a le băga în cutii. Noi îi înjuram în limba maternă pentru că vedeam bine că și ei scăpau de multe ori mere stricate în cutii. Câteodată, după ce umpleam o cutie, controlau merele și dacă găseau vreunul stricat ni-l arăta cu superioritate și ne spunea din nou să ne uităm bine.
Într-o altă hală, mai mică, mai era o mașină de sortat, unde merele, presortate după mărime de mașina din hala mare, veneau pe bandă și trebuia să le băgăm în pungi de câte 750 de grame. Aici trebuia să fim foarte rapizi pentru că banda mergea destul repede. În plus, spre deosebire de mașina din hala mare, aici stăteam tot timpul în același loc în picioare, iar după vreo câteva ore ne apucau durerile de spate.
Fiind al treilea an de muncă la această fermă, am ajuns să recunoaștem soiurile de mere după aspect. Astfel aveam Jonagold și Jonagored, mere mari, roșii cu pete galbene sau verzi, foarte suculente; Holsteiner Cox, nu prea arătoase ca aspect dar foarte bune, cu un gust dulce-acrișor; Topaz, astea erau chiar urâte și mici iar din cauza culorii cu greu le depistam defectele și erau chiar cele mai păcătoase din acest punct de vedere, în schimb pe cât erau de urâte pe atât erau de gustoase; mai erau Boskop, niște mere imense, și de câte un kilogram unele; Antares, Elstar și, cele mai scumpe și mai arătoase, Roter Pinova care nu erau chiar așa de gustoase pe cât erau de frumoase.
... La munca în livadă
Însă sortarea și ambalarea merelor era o „treabă de femei”, ziceam noi, bărbații. Adevărata muncă era cea din livadă, mai ales la tuns pomii unde aveai nevoie de o anume iscusință și perspicacitate. Firește, eu nu le am pe nici unele, dar pot spune că am furat ceva meserie de la cei cu care am lucrat în anii precedenți. Păi în primul an când ne-a scos prima dată la tuns meri, „Unchiașul” a venit mi-a arătat cam ce și cum trebuie să tai de la un pom, m-a întrebat dacă am înțeles, eu am zis că da, deși n-am priceput nimic, apoi mi-a dat foarfeca în mână și mi-a zis să-i dau bătaie. Părea ușor când tăia „Unchiașul”, dar când m-am trezit cu foarfeca în mână m-am blocat. N-am mai tuns pomi în viața și problema era că nici un pom nu semăna unul cu altul, așa că habar n-aveam ce să tai de la ei mai ales că pomii erau mici de nici 3 metri înățime, cu puține crengi deci ce să mai tai și eu la el că nu mai rămânea nimic. Mă gândeam că o să fiu cel mai prost „frizer de meri” pe care o să-l aibă „Unchiașul” pe lângă casa lui. Apoi încet-încet (unii ar fi de părere că prea încet) m-am prins cam care era faza și că nici „meseriașii” de polonezi nu știau câteodată ce să taie, doar că atunci când tăiau erau siguri pe ei. Asta era principalul: să nu eziți. Dacă ai pus foarfeca pe o creangă, să nu mai stai să te gândești dacă s-o tai sau nu, ci s-o tai direct. Așa că am ajuns până la urmă să tai „din instinct” ca să zic așa... Parcă îmi trasmiteau telepatic pomii ce crengi să le îndepărtez și pe care să le las... Desigur, la fiecare soi de meri modul de tăiere era diferit. Așa că de fiecare dată când schimbam soiul venea și „Unchiașul” să ne arate cum se taie merii respectivi.
Din câte am aflat livezile „Unchiașului” au o suprafață totală de vreo 150 de hectare împrăștiate în mai multe locații: Schuback, Lifas, Borstel, Niermann, Ladekop etc. și pe lângă meri care reprezentau cam 80% din totalul pomilor, mai are peri, pruni și câțiva cireși. Merii erau relativ mici, în funcție de cât de tineri sau bătrâni erau, plantați în rânduri lungi, legați de 4 rânduri de sârmă prinse de stâlpi de beton sau de lemn. Când ieșeam la tuns merii mergeam câte 2 pe un rând, de obicei un „novice” cu un „meseriaș”, unul pe-o parte și unul pe cealaltă, de preferință de naționalități diferite ca să nu stea la povești prea mult, ci să fie mai atenți la ce au de lucru...
Dar despre toate astea, în numărul următor, unde voi și încheia acest mult prea lung reportaj care parcă deja începe să devină plictisitor....
(Va urma)
Sursa: Jurnalul Sighisoara Reporter
