Munca în livadă, la tuns pomii, se desfășura de regulă sub supravegherea maistrului Filip, sau „Ochelaristu’”, cum îi ziceam noi. Lui îi explica „Unchiașu’” cam ce avem de tăiat, și el ne arăta nouă mai departe și ne verifica din când în când dacă respectăm instrucțiunile. Tunsul merilor îl efectuam fie cu foarfeca de mână, de obicei la pomii mai mici și cu crengi mai subțiri, fie cu foarfeci cu aer comprimat legate prin furtune de un compresor montat pe platforma unui tractor. Anul acesta însă, spre deosebire de anii precedenți, am folosit destul de rar foarfecile cu aer comprimat deși în mod normal era mai ușor să tai cu ele. Dar, după folosință îndelungată, foarfecile s-au cam deteriorat și, deși le mai reparam din când, de multe ori mai mult ne chinuiam cu ele.
Tunsul pomilor
Ritmul de lucru la tuns pomii era destul de susținut. N-aveam ce zăbovi la un pom mai mult de un minut. „Ochelaristu’” ne și zicea să nu stăm prea mult în fața unui pom pentru că tot timpul ai impresia că mai e ceva de tăiat la el și riști să-l „chelești”. Însă am observat că de fiecare dată când venea „Unchiașu’” în control prin livadă, oricât de chel ar fi un pom, totdeauna mai găsea câte vreo creangă de tăiat și ne întreba că „asta de ce n-ați tăiat-o?” sau „ce, aveți probleme cu spatele? Tăiați și crengile care ating pământul!” etc.
Din câte am reușit eu să-mi dau seama erau cam două stiluri de tuns merii, cu diverse variațiuni, în funcție de soiul lor: stilul „piramidă” în care scurtam crengile din vârf și lăsam lungi crengile din partea inferioară a pomului, și stilul „balerină” în care scurtam crengile din partea superioară a pomului, lăsam aproape gol mijlocul pomului tăind toate crengile mari, iar în partea de jos lăsam doar câteva crengi lungi, acestea reprezentând așa-numitul „platou”. După ani de tăieri după aceste stiluri pomii aveau forme care mai de care mai ciudate, însă, se pare foarte eficiente din punct de vedere al productivității. De pe un astfel de pom, ce părea firav și cu crengi subțiri și rare, se puteau recolta și până la 100 de kilograme de mere! Și tot din-alea mari... De altfel când vedea că ezităm să „chelim” un pom după gustul lui, „Unchiașu’” ne spunea că pe el nu-l interesează să aibă mere multe, mici și fără culoare, ci să fie mari și cât mai roșii. Ori pentru asta trebuia să rărim crengile pomului tăind tot ce era inutil și ținea umbră ramurilor productive.
„Unchiașu’” nu risipea nimic. Dacă în urma sortării merele „defecte” erau trimise la fabrica de conserve – compoturi și gemuri – sau de suc (se zvonea că are chiar el o astfel de fabrică în Hamburg), iar merele stricate care nu puteau fi date spre consum, ajungeau îngrășământ natural; „Unchiașu’” valorifica și unele crenguțe pe care le tăiam de pe pom. Erau așa-numitele „rachete” sau „wasserschloss”, cum le numeau ei; crenguțe nou-crescute pe pom, care nu dădeau rod. Pe acestea le strângeam de pe jos după ce terminam de tuns merii, le puneam în box-paleți și erau vândute, pare-se, pe bani frumoși către producătorii de hrană pentru animale cum ar fi iepurii, hamsterii sau alte rozătoare, fie ele animăluțe de casă, fie la fermele care le creșteau. Se pare că cele mai apreciate astfel de crenguțe erau cele ale perilor pentru că lemnul lor este mai „fraged”, dacă se poate spune așa. Astfel că după tunsul perilor strângeam toate crenguțele care nu depășeau grosimea degetului mare. Restul crengilor rămâneau pe jos pe intervalul dintre rândurile de pomi și erau mai apoi tocate cu un dispozitiv montat dinaintea unui tractor.
Plantarea puieților
O altă muncă interesantă era înființarea unei noi livezi după ce în prealabil era desființată cea veche, cu pomi de peste 15 ani. După curățarea terenului de resturile vechii livezi, mai întâi erau plantați stâlpii de beton cu ajutorul unui dispozitiv montat pe un excavator care înfigea stâlpii în pământ ca și cum ai înfige o scobitoare într-un mic. Stâlpii trebuiau să fie perfect aliniați în rânduri, la distanță de 6 metri unul de celălat și la 3,5 metri între rânduri. Pe acești stâlpi veneau trase sârmele de care mai târziu trebuiau legați puieții. Apoi, de obicei, trebuiau relocate conductele de irigații, lucru ce presupunea săparea cu hârlețul a unor șanțuri lungi de zeci, chiar sute de metri, adânci de aproximativ o jumătate de metru, tragerea conductei în noul șanț și racordarea ei la „șpriț-urile” care stropeau pomii. Astuparea șanțului se făcea cu un soi de plug cu care de altfel era și arat terenul înainte de plantarea pomilor. Pe aceștia îi plantam manual, în echipe de câte 2 inși: unul săpa groapa, nu prea mare, celălalt fixa pomul drept și-l ținea până când primul punea la loc pâmântul peste rădăcinile puietului. Apoi unul lega puietul de sârmă iar celalalt fixa la baza pomului o plasă de plastic pentru a-l feri de atacurile iepurilor sau șoarecilor de câmp. Astfel plantam zilnic sute de pomi. Și pot spune că mă simt oleacă mândru că o parte din merele care vor fi recoltate din livada „Unchiașului” în anii următori provin și de la pomii plantați de mine...
Din nou acasă...
Întotdeauna înaintea plecării către străinătățuri, așteptam „evenimentul” cu nerăbdare înfrigurată, deși știam că merg la muncă și știam că mă așteaptă și zile grele pe-acolo. Și de fiecare dată când ajugeam acolo, după nici două zile mă cuprindea dorul de casă chiar dacă, așa cum am arătat de-a lungul celor 4 episoade ale acestei relatări, nu se poate spune că am dus-o rău pe-acolo. Ba, din contră. Însă, normal nicăieri nu-i ca acasă... Așa că deja de a doua zi după ce am ajuns în Jork, deja număram zilele care au mai rămas până la revenirea acasă. Bine, oricum trebuia să numărăm și să notăm pe hârtie zilele și orele în care munceam pentru că pe baza acestor note eram plătiți... Apoi încet-încet s-a așternut rutina zilnică și am mai uitat de dorul de casă. Doar în zilele însorite de duminică după-masa priveam pomii înfloriți și cerul albastru și mă gândeam că ce naiba caut eu aici? Că trebuia să fiu la „moșia” mea de la țară să am grija de ea, nu să slujesc pe plantațiile „Unchiașului”... Apoi îmi aduceam aminte că motivul pentru care eram în Germania era tocmai acela de a strânge bani ca să îmi pun la punct mica mea „moșie”, să-mi modelez așa cum îmi place „cuibușorul” în care vreau să îmbătrânesc... Și-așa prindeam puteri pentru a mai rezista o săptămână și încă o săptămână și așa mai departe.
Cel mai greu au trecut zilele ultimei săptămâni petrecute în Jork, mai ales că am avut și nenorocul unor zile foarte friguroase și ploioase. Eram tot timpul bosumflat și toată lumea mi se părea nesuferită. Apoi a venit și ultima zi, o zi însorită și veselă. Am lucrat în ziua aceea până la ora 12, după care ne-am încărcat bagajele, ne-am „spălat” de Germania, ne-am încasat de la „Unchiaș” banii cuveniți pentru cele 10 săptămâni de lucru și am și plecat la drum. Așa se face că în acea zi, la ora 4 după-masa am părăsit Jork-ul și deja în jurul orei 11 noaptea treceam granița în Cehia, iar a doua zi noaptea târziu, după o escală de câteva ore în Viena la niște rude de-ale unchiului meu, am ajuns în sfârșit acasă...
Să mai spun că acum, după 5 săptămâni de când am ajuns acasă, dorul de glia strămoșească s-a stins subit și că m-aș întoarce mâine în Germania? N-are rost. Pentru că dacă mâine aș pleca în Germania, poimâine mi-ar fi din nou dor de casă. Și-uite-așa am ajuns, de trei ani încoace să nu-mi mai găsesc locul oriunde-aș fi... Nasol nu?
P.S.: Pe cei care nu s-au plictisit de relatările experiențelor mele de prin Germania îi invit pe blogul http://ditzacontra.wordpress.com unde în zilele următoare voi posta și alte fotografii și relatări ale vizitelor pe care le-am făcut în împrejurimile Jork-ului și în Hamburg în duminica de Paște.
Sursa: Jurnalul Sighisoara Reporter
