Elegantul autocar Mercedes al OJT Sighișoara rula prudent pe DN1 în dimineața zilei de 1 Noiembrie 1987. Fusese închiriat de Șc. Generală nr. 6 din Sighișoara pentru cei 42 de prichindei din clasele IV și V, care împreună cu profesoarele lor, Chindea Elena și Mușunoiu Aurelia, aleseseră o rută de excursie scurtă dar frumoasă: Sighișoara-Poiana Brașov-Făgăraș-Agnita-Sighișoara.
Trebuia să fie o excursie scurtă dar frumoasă.
Ninsese peste noapte. Era prima zăpadă. Frigul pișcase șoseaua punând pe gânduri mulți șoferi în acea dimineață de început de iarnă, cu ceață lăptoasă și vizibilitate redusă. Când s-au stins ultimele fluturări de batiste și cei mici au rămas cu năsucurile turtite de geamurile autocarului, nimeni din ceirămași jos: părinți, frați surori nu bănuiau prin ce primejdie de moarte vor trebui să treacă micuții excursioniști.
Cele două profesoare se așezaseră strategic, una în față la microfon, iar alta în spate. Precauție inutilă însă. Copiii erau cuminți. Fiecare la locul lui, începuseră să cânte. Glasuri de clopoței.
Luasem loc lângă șofer, în față. Suport drumul mai ușor dacă văd șoseaua. Eram atent la mișcările șoferului Buzogany, șofer încercat al OJT-ului, care pe orice anotimp făcuse sute și sute de trasee cu excursioniștii sighișoreni fără evenimente. Șofer de elită, pe toate tipurile de mașini la viața lui, avea toate gradele posibile înscrise în carnet.
Trăgeam cu coada ochiului la el și mă minunam de delicatețea mișcărilor lui la volan. Aveam impresia că făcea balet. Buzogany ascunsese frâna în acea dimineață, rulând moderat cu 40-45 km/oră, știind că prima zăpadă face multe necazuri celor care nu au maximă precauție. Fața lui, tăiată parcă în cremene, nu trăda îngrijorare dar simțeam că este pătruns de răspundere și de încrederea pe care i-au acordat-o părinții copilașilor la despărțire. Promisese că înainte de a cădea întunericul îi va aduce înapoi, sănătoși și fericiți. Ne-am dat seama că suntem în mâini sigure și responsabile.
Nu călătorisem cu copii într-o excursie niciodată. Monotonia începutului, dată și de îngrijorare se destrămase ca prin farmec și asistam surprins la o lecție de geografie, istorie, literatură și la un spectacol folcloric de toată gingășia.
Profesoara Mușunoiu prezenta geografia, economia și istoria județelor Mureș și Brașov, al localităților prin care treceam: Saschiz, Bunești, Rupea. Ceața lăptoasă s-a destrămat ca prin farmec la ieșirea din Rupea și un soare generos transformase albul zăpezii în mii de diamante. La vederea brazilor încărcați de nea, copiii au rămas muți un moment apoi glasurile lor, transformate în clopoței de argint, au umplut autocarul. Bucuria lor copilărească începuse să ne molipsească și pe noi ca un balsam. Eram cinci femei și doi bărbați, atenți dacă nu cumva deranjează pe șofer această veselie explozivă, copilărească. Dar nu, șoferul atent la șosea conducea cu prudență, doar fața lui trăda că se bucura și el de fericirea copiilor.
Plutea în aer un duh de primejdie
Ora 9,05. M-am uitat la ceas. Plecasem din Sighișoara la 7,15. În condiții normale am fi fost departe. Fac o mică socoteală și constat că am rulat în medie cu 35 km/oră. Treceam acum peste dealul Hoghizului. „Priviți copii în dreapta –profesoara își drege glasul - se vede marele combinat de lianți de la Hoghiz, iar în față ne va apare vestita pădure a Bogății. Pe aici treceau caravanele pârcălabilor din Brașov spre Sighișoara cu mare teamă din cauza haiducilor, ducând în dar ca semn de prețuire arme și scule scumpe cavalerului Vlad Dracul, tatăl lui Vlad Țepeș, care avea acea hereghie, adică fabrică de bani în orașul nostru…”.
Excursia începuse minunat și se prevedea că va fi de neuitat… Dar nu. Nu a fost așa.
Se apropia ora fatidică 9,15. Panorama codrului cu vestita denumire de Pădurea Bogății, luminată de un soare darnic, s-a profilat brusc în față. Copii au amuțit de frumusețea de basm, cu pomi încărcați de nea ce scânteia mirific. Coboram acum angajându-ne pe panta abruptă a șoselei, în frână de motor, cu viteza redusă. Șoferul s-a așezat și mai trainic în scaun, strângând volanul cu nădejde. Plutea parcă în aer un duh de primejdie. Nici un murmur în mașină. Eram la jumătatea pantei și totul era bine. Viteză moderată, poate 20 km/oră.
Se auzea doar tic-tacul tahografului de bord, când după o cotitură, la circa 60 de metri apare clipa fatală, sub înfățișarea unui Oltcit verde. Șofer de duminică cu piciorul băgat în carburator. Nu voia să piardă demarajul. Urca în viteză, dansând pe partea lui. Dansul morții. Trebuia să ia doar piciorul de pe accelerație și dansul morții ar fi încetat. Dar nu. Nu. Secunde… Șoferul Buzogany sesizează primejdia. Trage mult pe dreapta reducând viteza. Frână? Nu. Pericolul de a derapa pe pantă era imens. Se pare că se redresează când… Nu, nu. De ce oare nu s-a putut opri clipa, să putem întoarce roata timpului un minut? Ora 9,15 din dimineața de 1 noiembrie 1987. Cu zăpadă de basm. Cu un soare generos la intrare în Pădurea Bogății, când ar fi trebuit să ne bucurăm, să fim fericiți, când cei care veneau mânați de cumplitul lor destin spre noi ar fi trebuit să ajungă undeva, să se bucure de viață. La 10 metrii distanță Oltcit-ul pierde complet direcția și se îndreaptă, ca un kamikaze, frontal spre autocar.
Secunde? Nu, nu mai erau secunde, erau sutimi de secundă. Gesturi reflexe ale șoferului Buzogany formate de-a lungul vieții, de-a lungul sutelor de mi de kilometri parcurși. Am văzut stupefiat prin parbriz gestul șoferului de pe Oltcit, gest reflex de autoapărare, comandat de instinctul de autoconservare, ca al unui copil rău care se așteaptă la o bătaie strașnică. Șoferul autocarului frânează in extermis. O bufnitură ca un trăsnet s-a rostogolit peste pădurea amorțită, stârnind și speriind liniștea din cotloane. Zeci de ecouri s-au întors din toate coclaurile codrului să se îngeamăne apoi cu vaietul prelung din exterior și cu țipetele de spaimă ale copiilor.
Autocarul derapează în șanțul din dreapta în urma năprasnicei coliziuni frontale cu mica jucărie care era Oltcit-ul. Se urcă apoi cu roțile din dreapta pe malul abrupt, rulând ca la Zidul morții. Apare un pietroi masiv în față. Coliziunea va fi devastatoare, am gândit eu o secundă. Un metru, o jumătate de metru și mă vedeam zdrobit de stâncă. Dar nu. În acel moment lângă fiecare copil era un înger. O forță divină răstoarnă autocarul cu o fracțiune de secundă înainte de impactul cu stânca. Autocarul cade pe partea stângă și, cu un zgomot infernal de gemuri sparte și fierărie îndoită, alunecă pe șosea. Dar la 50 de metrii un capăt de pod. În stânga copaci. Durează totul o veșnicie. Timpul se dilată și curge ca mierea. În sfârșit la câțiva metrii de capătul podului totul se oprește.
Aripa morții
Panică. Copii țipă sfâșietor. „Copii nu vă speriați, nu s-a întâmplat nimic” –aud ca prin vis vocea profesoarei Chindea. M-am lovit la cap și văd ca prin ceață. Foc? Nu, nu se poate, ar fi groaznic. Deasupra văd ușa cu geamul spart și cerul. Nu e de stat – copii în part6ea din spate, jos nu știu cum am reușit să ies prin ușa de deasupra mea. Am spart parbrizul din spate. Copii se zbăteau sufocați sau atârnând în scaune. Miros de benzină. Pericol de foc. Încep să scot copii unul câte unul. Soția nu vroia să iasă afară. Își pierduse ochelarii. Nu intuia pericolul. Minute de spaimă. Numărăm, pipăim copii apoi plângem de bucurie, năuciți de cele întâmplate. Toți avem ușoare traumatisme, dar copiii sunt teferi. Minune mare, toți în viață, scăpați ca prin minune. Dar nu era timp de pierdut. Dincolo de șosea biciul destinului tăiase adânc, dureros de adânc și nemilos. Aripa morții fâlfâia deasupra Oltcit-ului. Zdrobit de parcă îl mâncase un balaur. Flori roșii răsărite pe albul imaculat al zăpezii. Spectacol oribil la care natura asista cu nepăsare. Trei persoane în stare deosebit de gravă. Doi bărbați și o femeie.
„În caz de accident grav, în primele cinci minute trebuiesc luate măsuri drastice și urgente – mi-am adus aminte de vorbele instructorului meu de la școala de șoferi, dl. Tenea, în urmă cu mai mulți ani – pe urmă totul este tardiv” Eram doi bărbați. Am reușit să scoatem pasagerul din dreapta dar șoferul, cu picioarele zdrobite și grav accidentat la cap, era imobilizat în mașină. Sânge, mult sânge. Ajutoare, ne trebuiau imediat ajutoare (nu era pe timpul acela 112, telefoane mobile și SMURD).
Au venit primele mașini. Nimeni însă nu a oprit. Spectacolul era înfricoșător. Aveam nevoie de bandaje. Sângele curgea valuri. Trusele medicale ale mașinilor accidentate nu mai erau. Pe o distanță de 50 de metrii pe șosea se găseau de toate, ca după explozia unei bombe.
Ajutorul a sosit totuși. Un ARO stopează. Îmi aduc aminte numai frânturi. Coboară niște tineri. O orchestră se ducea sau venea de la o nuntă. Sensibili la bucurie dar și la durere, suflete delicate de tineri. Apare o rangă. Rupem ușa și scoatem șoferul. Trimitem accidentații al Brașov. Se pare că tardiv. La apariția poliției mirarea a fost mare văzând copiii teferi și autocarul zob. Pe măsură a fost și bucuria. După multe peripeții am reușit să ne întoarcem acasă teferi.
Ce legi malefice guvernează un accident?
Au trecut de atunci mai bine de două decenii. Am aflat de la dl. Babușcov, pe atunci directorul OJT, că șoferul Buzogany a trecut la cele veșnice, ca și profesoara Mușunoiu, fie-le țărâna ușoară. Copilașii de atunci astăzi sunt oameni maturi și, desigur, își mai aduc aminte de spaima și primejdia prin care au trecut.
Am meditat îndelung asupra acelei întâmplări. Văd la televizor aproape zilnic grozăviile de pe șoselele noastre și mă întreb, tulburat, ce legi malefice guvernează un accident? Este incredibil. O mașină pleacă din Sighișoara, iar alta de aiurea. Trei elemente principale, trei vectori: viteză, spațiu și timp, își dau mâna, sunt procesate într-un computer malefic. Cu o precizie inimaginabilă, mai presus de rațiune, cele două mașini se întâlnesc într-un anumit loc, unde energii negative își fac de cap. Nu există nici o clemență, nici o amânare.
Pădurea Bogății, Dealul Feleacului și alte sute și sute vestite în accidente înfricoșătoare dau de gândit cercetătorilor, în special celor care cercetează prin mijloace neconvenționale (parapsihologice). Pentru ca un accident să se întâmple – s-a constatat acest lucru – trebuie ca cel puțin 10 elemente de bază să concureze. Dacă unul din ele nu intră în combinație accidentul nu are loc. Și totuși în mod diabolic se împlinesc. Întrebări tulburătoare se pun: Este accidentul o fatalitate? Ce legi îl guvernează? Ce energii negative concură, cine le creează, cum și unde sunt amplasate? Vom afla vreodată aceste mistere, aceste secrete? Și dacă le vom afla, va fi spre beneficiul sau spre nenorocirea noastră?
Fiecare prunc are un înger păzitor
Pădurea Bogății a intrat de mult în legendă. Sute de ani acest unic drum, ce taie în două imensul codru de circa 30 de kilometri, a țesut legende și întâmplări misterioase. Bătrânii locului povestesc cu glas scăzut , în șoaptă, multe povești: apariții misterioase, oameni ce s-au întors cu mintea rătăcită după o lungă absență, pierzând noțiunea spațiului și a timpului prin cotloanele codrului. Cete de haiduci și lotrii ce vămuiau chervanele de bani și scule scumpe ale negustorilor din Brașov și Sighișoara. Limbi de foc jucăușe, ce se văd în nopți cu lună plină deasupra comorilor ascunse, etc.
Se pare că pe aici, spune legenda, și-a făcut veacul și haiducul Bălan, până când jandarmul Baboia din Cața i-a venit de hac. După accident am trecut de multe ori prin Pădurea Bogății, întotdeauna cu teamă și neliniște. De atunci am rămas cu convingerea fermă că în acel moment de primejdie 42 de îngeri au fost cu noi în autocar, ținând în brațe fiecare copilaș. Datorită acestui fapt nu s-a putut întâmpla nimic, iar noi, cei maturi, am beneficiat de clemența destinului.
Chiar dacă două decenii au trecut de atunci, ecoul acelei întâmplări îmi dă încă frisoane, dar în același timp mă predispune la meditație, amintindu-mi câtă dreptate avea mama mea când, copil fiind, îmi spunea că fiecare prunc are un înger păzitor și că îngerii nu dorm niciodată.
Ing. Nicu Băia – JSR
