„Omul desăvârșit se uită pe sine întru atât încât nu mai știe dacă are organe și simțuri. Se ține departe de praful și noroiul acestei lumi, departe de ocupațiile oamenilor.
El acționează fără să gândească, guvernează fără să domine.” - (Înțelept chinez)
Va părea multora o impietate alăturarea acestor nume, dar, fiindcă suntem la ora adevărului, nu putem vorbi despre ceea ce a dat mai rău acest neam fără a vorbi despre ceea ce a dat mai bun: sau invers, pentru că numai cunoscând adevărul în întregimea lui ne putem cunoaște și, astfel, gândi cu temeinicie asupra unui viitor ce își arată răspântiile. Desigur Noica va fi deocamdată, statistic vorbind, mai puțin cunoscut decât Ceaușescu, așa cum Heidegger e mai puțin cunoscut decât Hitler, iar Berdeaev decât Stalin. Tocmai de aceea este foarte important să nu lăsăm răul în faima lui, ci să-l cumpănim cu binele. Dacă istoria noastră ar consemna doar "epoca dictatorului", ea n-ar putea să explice cum binele se dezvoltă laolaltă cu răul, în ciuda lui chiar, așa cum mugurii rezistă iernii ca să se deschidă în primăvară.
Dar ar fi, de asemenea, o lipsă de probitate morală să nu ne asumăm răul ca al nostru și să vorbim doar de frumos și bine, încercând să uităm că și el, răul, ne reprezintă. Nu facem asta cu iluzia că vorbele vor opri un rău viitor - Demonii lui Dostoievski n-au putut salva Rusia - dar știm că ele pot măcar da o speranță celor buni și un imbold celor în cumpănă.
Constantin Noica s-a născut în: 1909 1a Alexandria, oraș întemeiat de străbunicul său după pacea de la Adrianopol* și a fost fiul unui boier de rangul doi. A avut parte de o educație firească pentru situația sa socială și râvna intelectuală cu care a fost înzestrat, învățând limbi străine în casă, urmând gimnaziul, liceul și luându-și licența în filosofie la 23 de ani. Mai urmează apoi un an de matematică și este vreme de doi ani bibliotecar la Universitate. La 25 de ani refuză asistența la catedra lui P.P. Negulescu și se retrage la Sinaia unde se întreține singur, din traduceri. A trăit apoi 30 de ani în marginea vieții, o recluziune la început dorită, apoi impusă, trăită - cum spunea - ca o bucurie.
Duce de fapt o viață de mizerie - mizerie materială, dar lux spiritual - având domiciliu obligatoriu la Câmpulung, unde se întreține din meditații la matematică sau limbi străine cu 5 lei ora, iar apoi e închis vreme de șase ani pentru că împrumutase cuiva o carte. E totuși mulțumit, și la Câmpulung – „o perioadă benefică din viața sa” - unde avea timp să citească și să gândească, iar închisoarea îi pare „o încântare”, „o perioadă de primenire spirituală și un prilej de meditație”. În 1964 intră la Centrul de Logică - ieșirea sa în social "exact atât cât avea nevoie" - unde lucrează vreme de zece ani și apare, în cultura română în 1968, în momentul liberalizării gândirii, și de atunci până în clipa morții își va spori opera, sporind tezaurul cultural românesc cu cărțile sale. blânde, uimitoare și temeinice din care amintim: Rostirea Filosofică românească (1970), Creație și frumos în rostirea românească (1973), Șase maladii ale spiritului contemporan (1978), Devenirea întru ființă (1981). Lucrează între timp și la ediția completă Platon – prima din cultura română! - și începe să îndrume oameni de cultură, deschizândule orizonturi spre marea filosofie universală.
În ultimii ani s-a retras la Păltiniș, unde locuia într-o cameră de 5 - 6 mp., mâncând la cantină, dar citind, gândind și scriindu-și cărțile, Noica a trăit o bătrânețe nespus de fericită, frumoasă ca o zi senină de toamnă, acolo la Păltiniș, unde în sihăstria lui era căutat de oameni, tineri mai ales, care o dată cu terminarea facultății se trezeau descumpăniți, fără rost, într-o țară în care părea că dispăruse orice șansă a culturii adevărate. Noica a fost șansa lor, și nu atât prin sfaturile și mustrările sale părintești, cât mai ales prin dovada aievea, a propriei sale vieți, că mare cultură se poate face oriunde și în condițiile mai modeste. Noica ar fi putut să emigreze, ar fi putut să se facă recunoscut ca. unul dintre marii filosofi ai acestui sfârșit de mileniu, dar n-a făcut-o, și n-a făcut-o pentru că aici s-a simțit acasă, pentru că aici și-a avut rostul, iar rostul său a fost cu adevărat rodnic și binecuvântat.
Celor care-l căutau a reușit să le transmită un sentiment stenic și o speranță nerezemată pe nimic, doar a prezentului trait cu bucurie și sârguință, iar asta, să nu uităm, într-o vreme în care disperarea începuse să ne cuprindă pe toți.
Social, Noica n-a luat atitudine decât în două ocazii, dar atunci a făcut-o într-un mod strălucit. În momentul în care s-a lansat „ideea” mutării cu câțiva pași a Bisericii Eroilor din parcul de la Târgu-Jiu, pentru ca astfel Coloana Infinitului să poată fi văzută de la Poarta Sărutului, filosoful s-a ridicat cu o nebănuită vehemență, ca om de cultură ce-l înțelesese pe Brâncuși și știa că această biserică se integrează perfect în ansamblul său sculptural.
A doua oară s-a ridicat atunci când i s-a cerut să-l cheme pe Mircea Eliade în țară. Noica a reușit atunci să se eschiveze, parcă sub imboldul artelor marțiale asiatice, folosind energia adversarului împotriva lui însuși. Inspirat de succesele Nadiei Comăneci, Noica le-a răspuns celor care, din motive propagandistice doar, doreau reîntoarcerea lui Eliade, că de fapt în România există 22 de Eliade, de tineri geniali - unul la un milion - cărora, dacă li s-ar da măcar înlesnirile de care se bucură fotba1iștii, ar putea face, ajutați de câțiva „antrenori”, cultură de a performanță. Bineînțeles că ideea sa, deși a sensibilizat mulți oameni, nu avea cum să prindă, dar rămânea de realizat într-o Românie liberă.
Gabriel Liiceanu îl consideră o „victimă fericită” și pe bună dreptate, fiindcă Noica s-a mântuit pe sine, mântuind și cultura română care fără el ar fi fost o zadarnică zbatere, expresie a unui uriaș complex de neputință politică. Deși a avut mijloace mult mai modeste - spune tot Liiceanu - efectul său cultural este comparabil doar cu al lui Maiorescu. Timpul și posibila noastră înțelepciune ne vor arăta dacă nu cumva efectul lui Noica va fi cu mult mai însemnat decât cel al lui Maiorescu, fiindcă, implicit și discret, Noica a reușit să scoată la lumină un adânc fond românesc căruia a reușit să-i dea o formă viabilă printr-o autentică întâlnire cu Occidentul. (Va urma)
Marius Iosif – JSR
