Dacă aș putea picta aerul, aș înmuia pensula în tuș negru, aș lăsa încheietura mâinii moale și aș ridica către cer linii profunde, contorsionate, întunecate. Trunchiuri de copaci încă ude de frig și ploi s-ar contura stinghere și sumbre pe un fundal de un verde strălucitor, aplicat uniform pe pământul fertil. Apoi aș amesteca verdele crud cu picături de rouă și l-aș aplica precum un pointilist nervos, de-a lungul crengilor ascuțite, în tușe transparente care să lase lumina să se strecoare prin ele, golindu-le de materie și înfățișându-le în nuditatea nervurilor fragile, ca de început de viață. Aș fi apoi în stare să adun un batalion de bondari murdari de galben pe picioare, pentru a reuși să împrăștii vibrația solară peste suprafețele infinite ale câmpurilor de rapiță.
Dacă aș putea scrie poezie, aș căuta cuvinte care renasc și se redescoperă cu fiecare nouă primăvară. Consoane serioase și hotărâte s-ar îmbina cu vocale vii, jucăușe, cuvinte parfumate ar tremura emoționate pe crenguțe bătute de vânt, iar propozițiile s-ar scutura de noroi, căutând un covor de iarbă proaspătă și netedă pe care să se așeze: cu sens, cu rost, cu nerăbdarea de a fi citite și dorința de a lăsa ceva în urma lor.
Citeste tot articolul pe pagina LumeaMare
