Azi vreau să merg să aflu cum se face cărbunele și cum trăiesc doi oameni harnici din asta, departe de sat, departe de lume, de familie, de copii. Aș merge cu bicicleta, dar mi se spune că e imposibil, drumul e cu șleauri adânci pline cu noroi, pe acolo trec tirurile grele încărcate cu lemn și nimeni nu repară nimic niciodată. Cea mai bună modalitate de a ajunge e cu căruța. Un localnic, Iliuță, vine să mă conducă la cărbunari. Pe drum înțeleg ce mi se spunea, e chiar impracticabil, uneori am senzația că se va rupe căruța fragilă sub mine. Aflu că familia de cărbunari și-a stricat câteva mașini pe acest drum, normal, n-au avut bani de un 4×4 care să facă față la așa o provocare.
În cele din urmă ajungem, întregi. Zoltan îmi întinde o mână mare și aspră și îmi zâmbește cu niște ochi foarte albaștri. Îmi spune, cu un accent unguresc, că nu e prea vorbăreț și că cel mai bine e să discut cu soția lui, Violeta. Apare imediat și ea, din casa lor improvizată într-un vagon metalic, încercând cu o cochetărie firească să-și îndrepte hainele și să-și așeze mai bine baticul de pe cap. Rămân interzisă în fața altei perechi de ochi albaștri. Zâmbetul ei e la fel de cald dezvăluie dinți albi, frumoși. Doar cenușa intrată în piele, ale cărei urme se văd la o privire atentă, trădează meseria foarte grea pe care această femeie a ales-o.
Sursa text si foto Lumea Mare / Roxana Farca
Citeste tot articolul pe Lumea Mare
