Am fost în primăvară la Șaeș, în cimitir. Scrisul de pe placa de marmură de la mormântul bunicii mele era șters și am considerat o datorie a mea să revopsesc literele, chiar dacă nu mai trece multă lume pe acolo. Am urcat dealul până la cimitir cu lacrimi în ochi…
Din păcate, doar amintirile au mai rămas. Dar am fost mulțumit că am putut face ceva. Apoi am intrat în biserică. E mare și impunatoare ca o catedrală, dovadă a bunăstării materiale a sașilor care au construit-o la începutul secolului al 19-lea. Era goală! Și rece!
Am zis “Vater Unser“, m-am urcat în amvon și am rostit “Friede sei mit Euch!” și sunt sigur că, pe lângă cei doi prieteni și cel care ne-a deschis biserica, au primit salutul păcii și sufletele strămoșilor mei, care cu siguranță s-au bucurat că cineva din neamul lor își aduce aminte de ei și îi pomenește. Am încercat să cânt câteva acorduri la orga, unul dintre prieteni a pompat aer și am cântat o frântură dintr-o colindă.
Citeste tot articolul pe Povesti Sasesti
