Sighisoara




Sighisoara bunului simt - intamplari la obiectivele turistice - Ruxandra Lacatus

22 Iunie 2016

Am ajuns în Sighișoara, împreună cu mama, în jurul amiezii. Am pornit către pensiune pe jos. Să cuprindem cu privirea locul demult așteptat. Eram vesele și nerăbdătoare. La un moment dat, un scârțâit de roți ne-a speriat. Mai târziu, o mașină oprea la zebră din grijă pentru noi. Într-un joc al contrastelor.

Pensiunea, cu scor de 9.1 pe site-ul www.booking.com, era situată la o aruncătură de băț de centru. Am ales-o pentru prețul bun și în baza recomandărilor.

Îmi amintesc și acum. Am apăsat clanța porții în dangăt de clopot și am ridicat-o pe ritmuri hip hop. A fost primul moment necăjit. Ne doream liniște. Lăsasem în urmă un oraș aglomerat. Al doilea moment mâhnit a fost cel în care am dorit să așezăm hainele în dulap. Proprietarul ne-a spus senin că una din uși nu se deschide. Alți turiști rupseseră cheia. Fără păreri de rău. Fără rezolvare.

Cazate, am pornit cu pași grăbiți către cetate. Aveam o listă întreagă cu obiective de vizitat. Și momente de trăit și povestit.

Muzeul Armurilor

Printre pumnale, săbii și florete, am descoperit o scrisoare care mi-a reținut atenția. Napoleon trimitea o scrisoare plină de respect unui general de armată. În timp ce o citeam, murmurând fiecare cuvânt, fără să mă grăbesc, fără să vreau sa ajung la final, o voce ridicată mi-a tulburat trăirea. O profesoară instruia în pragul muzeului elevii dornici să intre, să vadă, să descopere. Le explica apăsat că vorbitul în șoaptă și neatingerea exponatelor sunt reguli de bună purtare ce trebuie respectate. Copiii au intrat buluc. Profesoara țipa, vădit depășită de situație. Intensitatea admirației mele se diminuase. M-am consolat la gândul că o voi reciti dintr-o fotografie în intimitatea camerei de pensiune.

Scara Școlarilor

Scara acoperită care miroase a lemn și a ieri, a fost construită cu sute de ani în urmă din inițiativa primarului de atunci. Din grijă pentru elevi. Să nu le fie iarna greu. Să nu îi ude ploaia. Să poată ajunge la școală, indiferent de starea vremii. Să vină să învețe carte.

Biserica din deal

După urcarea celor 146 de trepte ale Scării Școlarilor, ni se înfățișa mândră în fața ochilor biserica evanghelică, scrutătoare de nori negri. Plămădită din truda necunoscutului și martora a sute de ani de credință, păstrătoare a trei altare frumos pictate, aceasta ne-a așteptat cu muzică. De orgă. La concertul de seară, am întâlnit oameni cuvioși care, în timpul concertului, nu au îndrăznit să strănute sau să tușească. Din respect pentru organist și muzica sa. În pauza dintre bucățile clasice, o persoană, neînfățișată nouă, citea. Vorbea despre Dumnezeu și bucuria inimii. Și grăia, pe rând, în germană, română și maghiară. Era armonie acolo. Trei etnii simțeau întru aceeași credință. Cu fața la Dumnezeu și morții odihnidu-se în curtea din spate. Printre altare, apostoli și fresce vechi, într-o singură gamă, muzica alunga nedreptăți și nori. Dumnezeu inunda și unea inimi de popoare ce cunoscuseră dușmănia, trufia, prietenia. Cu răbdare, cu judecată dreaptă și cu inima deschisă. Cu un preț infim: 5 lei.

Cimitirul evanghelic

La câțiva pași, în fața ieșirii din biserică, începe cimitirul. Este separat de curtea bisericii printr-un gard de fier. Supraveghetoarea lăcașului de cult ne-a îndemnat să intrăm. Să vedem și noi pietre vechi de morminte. Să vedem altceva. Și a avut dreptate. Nu am văzut trupuri de îngerași transformați în vaze pentru flori, nici cruci din metal, lemn sau marmură. Mormintele nu purtau însemnele bogăției defuncților sau a urmașilor acestora. Cei trecuți în neființă nu își înălțaseră cavouri dotate cu carpete persane, scaune, băncuțe și mese acoperite cu mileuri. Plimbarea pe aleile acestuia a fost precum plimbarea prin parc. Liniștită. Nu ne-a fost teamă. Paznicul cimitirului ne veghea din turnul său. Turnul este locul lui de muncă și adapost în afara orelor de program. Singurul turn al orașului locuit în prezent.

Dacă le-am povesti copiilor din timp despre regulile ce trebuie respectate, exersând cu aceștia prin joc, am avea șansa de a ne bucura cu toții de vizitele la muzee. Dacă am crea și copiilor din zone rurale greu accesibile condiții de a ajunge la școală, am crește mai mulți oameni bine instruiți. Într-o zi, și de aceștia va depinde pensia noastră. Dacă în biserică nu am vorbi, nu am bârfi, nu ne-am repezi să primim de pomană, nu am da din coate și am aștepta în liniște să fim miruiți, ne-am încărca cu toții cu har Divin, sărbătorile ar fi mai plăcute, iar duminicile ne-ar fi mai dragi. Dacă am așeza la căpătâiul celui trecut în neființă crucea simplă din piatră sau lemn, somnul de veci ar fi la fel. Nesfârșit.

Un articol oferit de Ruxandra Lăcătuș - specialist în etichetă, protocol și bune maniere