O dată cu trasarea liniilor principale de cale ferată din Transilvania, la sfârșitul secolului al XIX-lea, administrația Imperiului Austro-Ungar a decis să încurajeze inițiativele private locale, pentru construirea de linii secundare, care să deservească principalele stații de pe liniile magistrale și care să ajute la dezvoltarea zonelor rurale, atât prin asigurarea transportului de călători, cât mai ales pentru transportul produselor agricole și forestiere.
Așadar, beneficiind de suportul financiar al guvernului de la Budapesta, baronul Apor Gábor din Sighișoara, vicecomite al comitatului Târnava-Mică, decide să construiască o cale ferată care să lege Podișul Târnavelor de Podișul Hârtibaciului.
Din cauza dificultății traseului dintre Sighișoara și Brădeni, care presupunea curbe foarte strănse și o declivitate crescută pentru traversarea dealului Apoldului, s-a ales ecartamentul îngust, standardizat în imperiu la 760 mm.
1895 – “Societatea Căilor Ferate Locale Sighișoara-Sibiu” – începe, la Sighișoara, construcția liniei și, în ciuda întârzierilor provocate de inundații, reușește la finele anului 1898 realizarea celor 48 de kilometri până la Agnita.
1910 – Linia va fi prelungită cu încă 62 km, până la Sibiu. Tot atunci se va da în folosință, la insistența comunității locale, și ramura Cornățel-Vurpăr, adăugând încă 13 km la lungimea liniei, care cu un total de 123 km avea să devină, după primul război mondial, cea mai lungă cale ferată îngustă din România.
Articol publicat pe pagina Facebook Tudor Duică
