Revoluția de la 1848 a atins din plin Sighişoara. În 1849, trupele generalului Bem au asediat cetatea, dar au fost învinse de ruşi de generalul şi prinţul rus Skariatin. Acesta a şi căzut în lupta de la Sighişoara, cum s-a întâmplat şi cu faimosul poet maghiar Petőfi Sándor.
După Revoluţie, istoria Sighișoarei intră într-o perioadă de acalmie politică și modernizare economică. Vechea cetate și-a pierdut definitiv utilitatea strategică, rămânând doar un muzeu. Multe dintre zidurile sale și părți din turnurile ei au fost dărâmate, pentru a obține piatra necesară unor construcții publice. Privilegiile saşilor fiind desființate, orașul a fost în bună parte colonizat cu secui. Foștii iobagi au fost împroprietăriți, iar practicarea comerțului și a meseriilor a fost liberalizată. În acest context, breslele de meșteșugari, altădată fundamentul societății sighișorene, au decăzut treptat, fiind private de autoritatea politică și monopolul asupra producției de odinioară. În locul lor a apărut mica industrie, amplasată în Orașul de Jos. Mici fabrici – cu precădere textile și alimentare – au înlocuit vechile manufacturi. În 1884 breslele rămase au fost transformate în așa-numitele ”corporații industriale”, acestea fiind complet desființate în 1940.
Între anii 1850 – 1860 orașul a fost legat prin șosele de Sibiu și Braşov. În anul 1873 a fost dată în folosință calea ferată, care lega Sighișoara de Arad și Brașov. În 1898, o societate anonimă pe acțiuni punea în funcțiunea linia ferată îngustă Sighișoara – Agnita, prelungită în 1910 până la Sibiu. De asemenea, în 1903 este introdusă electricitatea în oraș, iar în 1936, gazul metan. Tot în perioada dualismului maghiar, Transilvania a fost reorganizată, fiind înființate comitatele. Sighișoara a fost desemnată capitală a comitatului Târnava Mare, având în administraţie vechile scaune Rupea, Sighișoara, Cincu Mare, Mediaş, părți din scaunul Nocrich și părți din comitatul Alba Superioară. Sursa foto Povesti Sasesti
